Dealul Bâlcului

Acest deal a intrat în istorie din anul 1912.

După multe ploi in acelaşi an dealul s-a muiat bâlcul ce se vede şi astăzi s-a mărit şi a început a curge apa la vale şi după cum era pe atunci un loc mare de piatră sau rupt din deal şi o parte de deal si a lunecat la vale şi într-o noapte a acoperit 2 gospodării nu s-a mai cunoscut a II a zi unde au fost acele gospodării şi au rămas pintre dărămături 5 persoane şi aşa a rămas scris dealul de la bâlc în istorie.

                                                  Dealul Smaului
Acest deal are în vârful lui un drum lucrat de mână de om, însă foarte veche lucrare . Se povesteşte din tată în fiu că pe acest vârf de deal locuia pe vremuri un smău cu smeoaica împreună şi se coboară smeoaica tot când le era sete cu un burduf subsuoară şi lua apă din păraău şi îi dădea la smău apă de băut.
Într-o una din zile a venit smeoaica ca de obicei cu burduful subsuoară după apă, la umplut burduful se uită smeoaica ăe câmp vede un plug tras de 4 boi şi 2 oameni unul mâna boii şi altul ţinea plugul de coarne s-a mirat mult smeoaica că aşa ceva nu a fost văzut.
Şi nici una nici două îi înhaţă pe toţi în poală în şurţ şi burdufulsubsuoară şi o ea iar pe unde a venit cât mai repede săo arate la smău vermii ăştia ce scurmă pământul.
Ajungând în vârful dealului dă burduful jos şi dă şi din poală 4 boi şi 2 oameni cu plug cu tot şi îi arată la smău cum aceşti viermi scurmă pământul.
Atunci smăul când a văzut ce i-a adus smeoaica a prins a ofta şi a plânge şi îi spune smeoaicei plângând să-i ridice încetişor pe aceşti viermi şi sa-i duca înapoi de unde i-a luat că de acum în colo aceşti viermi vor moşteni pământul.
Atunci smeoaica i-a luat pe aceşti viermi şi i-a dus de unde i-a luat şi de atunci şi când s-a dus în vârful dealului la smău nu l-a mai găsit pe smău şi de atunci s-au pierdut smeii şi a rămas dealui ce-i poartă numele până în zilele noastre.
Poate să fie aceasta o poveste pentru adormit copii mici dar poate să aibă şi un sâmbure de adevăr, ca mărturie avem dealul Smăului până astăzi.

                                  Dealul viei si poiana lui Patraut
Se vorbeşte că poiana lui Pătrăuţ şi dealul viei erau proprietatea lui Pătrăuţ din Maramureş erau 800 hectare păscătoare, pe dealul viei se făcea struguri de vie că doi oameni abia aducea la vale 4 struguri pe umeri pe bote până în vale. Dar în zilele noastre puţină viţă de vie am văzut pe dealul viei ori s-a sălbăticit ori a fost mai puţin adevăr.

                                                             Vararie
Această bucată de pădure în apropiere de sat se cheamă Vărărie pentru că de aici se scotea piatra de var ce se întrebuinţa la biserica din sat cât şi casele domneşti de la Suceava, cărau prizonierii turci sau poloni cu pătăştile pe umere câte 4, o pătaşca la zidirea curţilor domneşti, din care in sat au rămas şi băştinaşi turci: Capverde, Jureschi, Prepeliuc şi mulţi alţi. Pana azi se pot vedea gropile din care era scoasa piatra de var din pădurea Vărăria.

Cu poze ale Varariei revenim cat de curand

                                                   Padurea Prisaca 

Povestea spune că aici a fost prisaca cu albine a lui Vodă de la Suceava, aici se găseau ştejari bătrâni că 4 – 5 oameni nu-i puteau cuprinde cu braţele. Aici se găseau prin scorburi prin stejari uscaţi sute de roiuri de albine aşa că prin anul 1900 într-o primăvară uscată s-a aprins acea bucată de pădure şi a băgat groază în satele de imprejur,oamenii s-au apucat sa sape santuri adânci şi numai aşa au localizat focul.

Şi au ars stejarii până şi iarna pe zăpadă şi au rămas numai şanţurile care se pot vedea până astăzi.

Populația de cerb lopătar din regiunea Pătrăuți

Regiunea Pătrăuţi se află la 5-8 km nord de Suceava în Podişul Dragomirnei. Pădurile sunt extinse pe numeroase dealuri (Prisaca, Robilor, Obştea, Călineşti, Pătrăuţi, Ţigănia, Crujana, Vărăria, Năruişu, Adâncata, Zamostea) şi văi (Pătrăuţeanca, Crujana, Dragomirna, Cirincău, Călineşti, Humăria, Baranca, Valea Mare şi alţi afluenţi mai mici ai acestora), care se îndreaptă spre râurile Suceava şi Siret. Altitudinea maximă (520 m) se află în partea central-nordică (la obârşia pârâului Crujana), iar cea minimă în lunca Siretului, lângă Zamostea (280 m). Sectorul central al regiunii împădurite are altitudini de 420-500 m.Datele staţiei meteorologice Suceava indică o temperatură medie anuală a aerului de 7,4°C (maxim de 18,5°C în iulie şi minim -5,1°C, în ianuarie) şi o cantitate de precipitaţii atmosferice de 578,7 mm/an, cu maximul în iunie (92,9 mm) şi minimul în martie (24,3 mm). Populaţia de cerb lopătar a fost afectată de iernile grele 1985/1986 şi 1995/1996, găsindu-se atunci multe exemplare moarte.Pădurea, extinsă pe 9 km de la vest la est (Călineşti-Călugăreni) şi pe 15 km de la sud către nord (Pătrăuţi-Zamostea), are o suprafaţă de circa 11.000 ha, fiind alcătuită din fag (61%), carpen (16%), stejar şi gorun (12%) etc. Arboretele – cu vârsta medie de 75 de ani -, se încadrează ecosistemului „pădurilor est-carpatice de gorun cu carpen şi fag”. Satele din jur sunt: Pătrăuţi, Mitocu Dragomirnei, Lipoveni, Adâncata, Măriţei, Călineşti, Şerbăuţi, Calafindeşti, Călugăreni, Poiana şi Zamostea. Extinderea pădurii şi faptul că nu este traversată de drumuri modernizate sunt factori favorabili suplimentari pentru menţinerea cerbilor lopătari în acest areal.

Aducerea primelor exemplare

In 1955 s-a realizat studiul pentru colonizarea speciei pe fondul de vânătoare Pătrăuţi. Lângă cantonul silvic Crujana s-a construit, în 1956, un ţarc în suprafaţă de 3 ha (cu gard înalt de 2,5 m, realizat din nuiele de către locuitori din satul Pătrăuţi şi angajaţi ai Ocoalelor silvice Pătrăuţi şi Suceava), în care s-au amplasat 3 hrănitori unde s-au administrat trifoi, lucernă, castane -, şi 3 sărării, pârâul Crujana traversându-l prin mijloc (Motrescu, 1960).Ţarcul era amplasat în Poiana Crujana, la 380 m altitudine (azi la contactul u.a. 20 şi 39 din U.P. IV Pătrăuţi), la 4 km nord de satul Pătrăuţi. Tot în 1956, din parcul Şarlota (jud. Timiş) s-au adus, în două transporturi, 22 cerbi lopătari ¹ , care, în anul 1957 au fost lăsaţi liberi. În 1961-1962, ţarcul a fost dezafectat (putrezise împrejmuirea).Lăzile cu cerbi lopătari au fost încărcate într-un vagon CFR în gara Şarlota, fiind ataşat la mai multe trenuri. Transportul a durat o săptămână şi s-a desfăşurat pe un traseu de 620 km, pe ruta Şarlota-Lipova-Simeria-Teiuş-Dej-Vatra Dornei-Suceava. Din gara Suceava-Burdujeni, cuştile au fost transportate până la ţarc cu căruţele Ocolului silvic Pătrăuţi. S-au adus atât exemplare mature, cât şi viţei. Hrana administrată pe durata transportului se afla în acelaşi vagon şi se administra în principal la staţionarea în gări.În luna decembrie 1957, temperaturile scăzute (până la -25°C) au afectat efectivul.Deşi lupii erau rar întâlniţi, s-a acţionat totuşi pentru eliminarea lor din regiune, astfel încât, în perioada 1956-1960, se împuşcaseră 10. În 1979 au apărut din nou lupi care nu au produs pagube efectivelor. După puţin timp lupii s-au retras în zona de munte.

   Dinamica populaţională

În 1958, numărul cerbilor lopătari ajunsese la 45, iar în 1960 erau 50 exemplare care se răspândiseră în pădurea din bazinul Crujanei. Astfel, numai în câţiva ani, efectivul a crescut de 2,2 ori. În 1967 s-au depăşit 200 exemplare (210), în anul următor constatându-se 255. Acelaşi efectiv s-a menţinut şi în 1969, an în care specia devine stabilă şi pe fondul de vânătoare Adâncata, în pădurile de la nord-vest şi vest de Pătrăuţi. În 1969, cea mai mare populaţie – 230 exemplare (95 masculi şi 135 femele) era în pădurile fondului cinegetic Pătrăuţi, mai puţine întâlnindu-se în pădurile fondului Adâncata (20 exemplare – 5 masculi şi 15 femele), câteva (5 ciute) ajungând până spre Zamostea. După lăsarea în libertate, s-a constatat o creştere a taliei exemplarelor şi o ameliorare a calităţii coarnelor (Motrescu, 1960, Goicea, 2002).În 1973, populaţia speciei atinsese 300 de exemplare (110 masculi şi 190 femele).Din anul 1974, acest ierbivor devine stabil şi în pădurile aflate la 10-13 km spre nord pe fondul cinegetic Zamostea, atunci existând acolo 10 perechi. Între 1977 şi 1989, masivul forestier Pătrăuţi a avut statut de unitate silvo-cinegetică de interes naţional (USIN). Astfel, beneficiind de protecţie totală, efectivele cerbului lopătar au crescut. În acel an, se depăşeşte valoarea de 500 de exemplare, din care: 135 masculi şi 230 femele pe fondul Pătrăuţi, 40 masculi şi 60 femele pe fondul Adâncata şi 25 masculi şi 20 femele pe fondul Zamostea. Biotopul cerbului lopătar a fost îmbunătăţit prin deschiderea de linii parcelare şi linii somiere, care apoi au fost cultivate cu plante trifoliene. Populaţia maximă (600 exemplare) s-a înregistrat în primăvara anului 1981, când s-au numărat: 150 masculi şi 200 femele pe fondul Pătrăuţi, 70 masculi şi 100 femele pe fondul Adâncata şi 40 perechi pe fondul Zamostea. Între 1977 şi 1984 s-au înregistat efectivele maxime pe cele trei fonduri de vânătoare: 375 exemplare (140 masculi şi 235 femele) pe fondul Pătrăuţi în 1984, 180 exemplare (80 masculi şi 100 femele) pe fondul Adâncata în 1980 şi 80 exemplare (40 masculi şi 40 femele) pe fondul Zamostea în 1981-1982. Iarna grea 1984-1985 a determinat reducerea la jumătate a efectivului - de la 495 la 245 exemplare! În anii 1988, 1992 şi 1993, specia se extinde şi în pădurile aflate la sud de Adâncata, către Feteşti-Siminicea, toate incluse fondului cinegetic Mitoc (10 perechi în 1988 şi 5 în 1993). Atunci s-a înregistrat dimensiunea maximă a arealului speciei - 18 km de la vest la est şi 20 km de la nord la sud, cuprinzând 4 fonduri de vânătoare (Pătrăuţi, Adâncata, Zamostea şi Mitoc). Menţionăm şi faptul că un taur a fost vânat pe fondul Mitoc în anul 1980. După 1990, condiţiile de linişte dar şi trofice s-au înrăutăţit (exploatări forestiere, prezenţa culegătorilor de ciuperci, cei care adună crengi uscate, păşunat abuziv), ceea ce a determinat tulburarea liniştii şi reducerea locurilor de adăpost. La toate se adaugă şi problema braconajului, dar şi înmulţirea câinilor vagabonzi care atacă cerbii lopătari prinzându-i de gât, mai ales iarna când, datorită frigului, slăbesc mult. Un astfel de caz - o ciută ruptă de câini - s-a constatat pe 9 ianuarie 2002 în subparcela 20 D a pădurii Pătrăuţi. Menţionăm şi faptul că pădurile unde există cerbi lopătari au fost accesibilizate, dinaintea anului 1970, cu peste 20 km de drumuri forestiere. Anul 1992 a fost ultimul în care s-au înregistrat peste 200 exemplare: 40 masculi şi 60 femele pe fondul Pătrăuţi, 20 masculi şi 65 femele pe fondul Adâncata, 15 masculi şi 30 femele pe fondul Zamostea şi 5 masculi cu 10 femele pe fondul Mitoc. Peste 100 de cerbi lopătari s-au înregistrat ultima dată în 2003. Cele 65 exemplare observate la începutul anului 2009 în regiune sunt concentrate în proporţie de 85% pe fondul cinegetic Pătrăuţi. Cerbii lopătari se întâlnesc cu precădere în păduri, mai rar ieşind pe terenurile agricole din jurul acestora. Aproximând arealul speciei după întinderea pădurilor de pe fondurile de vânătoare pe care s-a semnalat, notăm faptul că, de la suprafaţa de 5.000 ha în perioada 1957-1968, arealul a sporit la 8.000 ha în intervalul 1969-1973 şi 11.000 ha din 1974 până în prezent (cu excepţia anilor 1988 şi 1992-1993, când ajunsese la 13.000 ha). În ansamblu, populaţia de cerb lopătar a sporit de 27,3 ori în intervalul 1956-1981, după care s-a redus de 9,2 ori în perioada 1981-2009.Raportul între sexe a variat, în majoritatea anilor fiind corespunzător. Au fost însă şi ani când valorile sex-ratio au fost necorespunzătoare. De exemplu, pe fondul Adâncata, în 1992, erau 65 femele şi numai 20 masculi, iar în anul urmăror 40 de femele şi doar 10 masculi. Pe fondul Zamostea, la începutul anilor 1994, 2008 şi 2009, grupul de cerbi lopătari era alcătuit numai din femele, situaţie similară în cazul ultimilor doi ani şi pentru fondul Adâncata. Numărul de masculi l-a depăşit pe cel al femelelor în 1976-1977 pe fondul Zamostea (erau atunci 25 masculi şi 20 de femele). Mărimea cârdurilor s-a redus de la 30-40 exemplare/cârd, în perioada 1975-1984, la 15-20 exemplare/cârd în intervalul 1985-1990, apoi la 9-10 exemplare/cârd în deceniul 1991-2000. Din 2001 şi până în prezent, cârdurile sunt foarte mici, fiind formate din numai 4-5 cerbi lopătari. 

   Recolte

Exemplarele recoltate au fost numeroase. Cele mai multe, pe cele trei fonduri de vânătoare au fost la Pătrăuţi: 91 în 1984 (1 mascul şi 90 femele); 75 în 1985 (22 masculi şi 53 femele); 65 în 1977 (20 masculi şi 45 femele) şi 64 în 1978 (44 masculi şi 20 femele); multe din exemplarele din 1984 şi 1985 de fapt au fost găsite moarte datorită iernii aspre de atunci; Majoritatea au fost recoltate în cadrul acţiunilor de selecţie. De asemenea, s-au vânat şi exemplare pentru trofee. Pe fondul cinegetic Pătrăuţi, cele mai valoroase trofee au obţinut următoarele punctaje CIC: 183,8 puncte (16 noiembrie 1991), 171,8 puncte (3 decembrie 1990), 166,6 puncte (8 ianuarie 1986), 166,2 puncte (2 noiembrie 1995), 157,6 puncte (8 ianuarie 1986) şi 148,1 puncte (1 noiembrie 1999). Unele dintre acestea s-au obţinut în cadrul vânătorilor oficiale, cum au fost cele din 1986. Un trofeu al cărui punctaj îl încadra la medalia de aur a fost obţinut în anul 1976. Pe fondul Adâncata s-a obţinut un trofeu valoros (140 puncte CIC) pe 22 octombrie 1998, iar pe fondul Zamostea un trofeu de 135,2 puncte CIC pe 6 noiembrie 1998. S-au găsit şi exemplare moarte (din diferite cauze) aflate în putrefacţie. În regiunea Dărmăneşti-Pătrăuţi-Dragomirna, numai în intervalul 1973-1978 s-au identificat 19 astfel de cazuri: 4 în 1973 (un mascul şi trei femele), 2 în 1974 (un mascul şi o femelă), 4 în 1975 (2 masculi şi 2 femele), 4 în 1977 (2 masculi şi 2 femele), 5 în 1978 (2 masculi şi 3 femele). Un mascul mort de bătrâneţe a fost găsit în ziua de 15 decembrie 1983 în apropierea satului Lipoveni. Alte exemplare au murit accidentate, ca de exemplu pe fondul Pătrăuţi - două în luna februarie 1988 şi altul (mascul de 3 ani) pe 15 iulie 2002, iar pe fondul Adâncata – unul în anul 1977 (accidentat pe şoseaua Suceava-Dorohoi). 

     Alte aspecte

În perioada cu efectiv mare, exemplare afectate de fenomenul de albinism erau numeroase, îndeosebi femele, dar şi masculi cu trofee valoroase. De exemplu, în 1995, pe fondul de vânătoare Pătrăuţi existau 7 femele albe. Indivizi albinoşi s-au constatat şi în 2004. Mai puţine erau închise la culoare (negricioase). Atunci când populaţiile erau mari, mulţi cerbi lopătari ieşeau pe câmpurile vecine pădurii, producând daune culturilor de cartofi şi sfeclă de zahăr (le consumau frunzele). Pentru administrarea de hrană complementară în sezonul rece, numărul de hrănitori a crescut de la 27 în 1960 la 100 în 1971, apoi la 226 în 1978 şi 241 în 1998. În 2009 erau 160. A sporit şi numărul sărăriilor de la 28 în 1960 la 120 în 1971 şi la 176 în 1998. În 2009 erau 166.

Concluzii

În pădurile Pătrăuţilor se menţine unica populaţie a acestei specii din Bucovina. Originea acesteia este în nordul Banatului. De la locul iniţial de populare (ţarcul Crujana), cerbii lopătari s-au extins spre nord-vest şi nord. Populaţia maximă (600 exemplare) s-a înregistrat în primăvara anului 1981. Actualmente, cerbii lopătari sunt răspândiţi pe fondurile de vânătoare Pătrăuţi, Adâncata şi Zamostea, arealul speciei fiind de circa 11.000 ha. Cele 65 exemplare observate la începutul anului 2009 în regiune sunt concentrate în proporţie de 85% pe fondul cinegetic Pătrăuţi.

Note

Autorii aduc mulţumiri pentru informaţiile furnizate, în vara anului 2009, de domnul Valerian Cramarciuc (în vârstă de 85 de ani) din satul Pătrăuţi, fost pădurar de vânătoare, care a însoţit de la Şarlota la Pătrăuţi transporturile de cerbi lopătari.

Școala cu clasele I-VIII din comuna Pătrăuţi, veche de 150 de ani, în care învaţă 700 de elevi, a fost inaugurată sâmbătă, după ce în ultimii trei ani a fost supusă unor lucrări de reabilitare cu fonduri de la Banca Mondială, care însumează 4 milioane de lei. Evenimentul s-a circumscris manifestărilor dedicate ”Zilelor Pătrăuţiului”

La inaugurarea şcolii au participat câteva zeci de pătrăuţeni, dar şi invitaţi, precum prefectul Florin Sinescu, preşedintele Organizaţiei Judeţene a PDL, Gheorghe Flutur, deputatul PDL de Suceava Ioan Bălan, adjunctul Inspectoratului Școlar Judeţean Cristina Teodorovici, directorul Complexului Muzeal Bucovina, Emil Ursu, şi consilierul judeţean Niculai Bosancu. Printre participanţi s-au numărat foşti dascăli şi elevi ai şcolii, mulţi dintre ei ajunşi la vârsta senectuţii, care au organizat apoi ”întâlnirea cu fiii satului”, o acţiune emoţionantă ale cărei vibraţii au fost resimţite de toţi cei prezenţi. 

Cei prezenti au fost impresionati pana la lacrimi atunci cand Nicolae Turtureanu fost director al CFCH a recitat poezia "Mi-e dor de satul meu" 

Mi-e dor de satul drag 
Încoronat cu codri
De carpen și de fag
De dealuri ce spre sat
Cu toate se înclină
Bisericii lui Ștefan 

Pioase se închină….
Mi-e dor de Pătrăuți
De oamenii din sat
Cu ei să mă-ntâlnesc
Cu drag să stau la sfat.

Ei sunt izvor de amintiri
De-ai mei părinți necunoscuți
Eu sunt al lor din primii pași
Că sunt născut în Pătrăuți.

Gabriel Herea fiind conducatorul Bisericii Sfanta Cruce Din vara anului 2003 în această biserică slujeşte părintele Gabriel Herea. În toamna anului 2003, sub îndrumarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, s-au început ample lucrări de restaurare, lucrări ce au scos de sub praf şi fum suprafeţe de frescă de o inestimabilă valoare artistică şi istorică.
În anul 2004, pentru protejarea ansamblului iconografic original din sec. al XV-lea, s-a început construcţia unui paraclis unde se celebrează astăzi viaţa liturgică. Paraclisul nu este încă pictat, realizarea picturii aflându-se pe lista de proiecte viitoare.
Supravieţuind vremurilor, Biserica Pătrăuţi, cu forme arhitectonice blânde şi calme, aşezată pe malul pârâului cu nume de fată, Pătrăuceanca, te îndeamnă parcă la o comuniune intimă cu ierarhiile cereşti, cu dealul împădurit din apropiere, la poalele căruia odihnesc, într-un vechi cimitir, monahi sau oşteni ai viteazului domnitor Ştefan cel Mare.
Datorită formei originale de conservare, atât arhitectural cât şi iconografic, Biserica Pătrăuţi a devenit Monument Unesco în anul 1993, fiind cea mai veche biserică ortodoxă Monument Unesco din România.

Si veteranului Ioan Hlatic

Iosif Antochi (n. 23 august 1914, Pătrăuți, Suceava - d. 29/30 septembrie 1997, Bonn)A absolvit Facultatea de Litere din Cernăuţi în anul 1937 şi Facultatea de Drept din Bucureşti în anul 1945. A dat doctoratul la Heidelberg în anul 1941.

Între 1945-1955 a fost asistent şi lector la Catedra de Pedagogie a Institutului Agronomic din Bucureşti, în acelaşi timp fiind inspector general în Direcţia Învăţământului din Ministerul Agriculturii şi Silviculturii. A fost lector la Institutul Politehnic din Bucureşti şi cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Pedagogice.

Din 1964 până în 1980 a predat la Institutul de Învăţământ Superior din Piteşti. Din 1974 a predat la Facultatea de Filosofie din Bonn. A scris şi publicat mai multe lucrări de specialitate.

A fost declarat membru de onoare străin al Academiei Române la data de 21 aprilie 1993.

ALEXANDRU LECA MORARIU: S-a născut în satul Pătrăuţi din judeţul Suceava, într-o familie de intelectuali bucovineni. Tatăl său, preotul Constantin Morariu, a fost un scriitor naţionalist şi participant în „Procesul Arboroasei”, intentat studenţilor de teologie cernăuţeni în 1878.
Leca Morariu a efectuat studii la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cernăuţi (1908-1912). În anul 1921 a obţinut do

ctoratul în filologie la Cluj, cu teza “Morfologia verbului predicativ român”, elaborată sub îndrumarea lui Sextil Puşcariu.
După absolvirea facultăţii, a predat ca profesor suplinitor de latină şi română la Liceul „Principele Carol” din Gura Humorului (1913-1914). După începerea primului război mondial, a fost mobilizat în perioada 1 august 1914 - 31 octombrie 1918
A predat între anii 1922-1940 ca profesor la Catedra de literatură modernă şi folclor a Universităţii din Cernăuţi, îndeplinind şi funcţia de decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie (1936-1938). În paralel cu activitatea didactică, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Societăţii “Armonia” şi director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1933-1935).
Leca Morariu a desfăşurat o activitate culturală extrem de diversă şi bogată la Cernăuţi: a fost fondator şi director al revistelor "Făt-Frumos" (1926-1944), "Buletinul Mihai Eminescu" (1930-1944), "Fond şi Formă" (1938, 1944), a fost secretar de redacţie la "Junimea literară" (1923-1927) şi colaborator permanent la gazeta "Glasul Bucovinei". El a cules şi publicat poveşti, poezii şi cimilituri populare, a militat pentru constituirea folcloristicii ca disciplină autonomă şi a ţinut zeci de conferinţe despre folcloristică, Mihai Eminescu, Ion Creangă şi familia Porumbescu, istro-românism etc.De asemenea, a urmat cursuri de violoncel la nou-înfiinţatul Conservator de muzică din Cernăuţi, deşi era deja cadru didactic universitar.
După ocuparea Bucovinei de Nord de către URSS în iunie 1940, catedra de literatură modernă şi folclor a Facultăţii din Cernăuţi a fost mutată pentru scurt timp în oraşul Râmnicu Vâlcea, apoi a fost desfiinţată în 1944. Profesorul Alexandru Leca Morariu, însoţit de soţia sa Octavia Lupu Morariu (1905-1992), a părăsit Cernăuţiul la 21 martie 1944 şi s-a refugiat în oraşul de pe Olt. În anii '50-'60 ai secolului al XX-lea, el s-a întreţinut predând ca profesor de violoncel la Şcoala de muzică şi arte plastice din oraşul vâlcean, în timp ce soţia sa dădea lecţii de pian. Ei au organizat şi condus prima orchestră semisimfonică din oraş.
Leca Morariu a murit la Râmnicu Vâlcea, iar apoi soţia sa s-a mutat în oraşul Suceava în anul 1967. Rămăşiţele pământeşti ale profesorului Morariu au fost ulterior reînhumate în Cimitirul Pacea din Suceava. În prezent, a fost înfiinţată Fundaţia Culturală „Leca Morariu”. O stradă centrală din municipiul Suceava îi poartă numele.

25 iulie 1882 – S-a născut în Pătrăuţi, judeţul Suceava, preotul Simeon Reli, istoric şi profesor de teologie. Liceul în Cernăuţi, apoi Facultatea de Teologie de acolo (1904-1908), care-i va conferi doctoratul (1928), Facultatea de Litere şi Filosofie din acelaşi oraş, studii de specializare în Istorie şi cercetări de arhivă la Viena (1928-1929). Preot în diferite parohii din Bucovina (1908-1920),

 profesor la câteva licee din Cernăuţi (1920-1928), apoi profesor de Istoria Bisericii Române la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1929-1945); secretar, apoi director al Arhivelor Statului din Cernăuţi, membru în Comisia Monumentelor istorice - secţia pentru Bucovina. A trecut la Domnul pe data de 10 octombrie 1945 în Suceava.

Lucrări: Cercetări privitoare la trecutul bisericesc al Bucovinei, majoritatea bazate pe material inedit, cules din arhivele din Viena şi Cernăuţi, studii despre monumentele istorico-bisericeşti ale Bucovinei, majoritatea publicate în revista „Candela”: Oraşul Şiret în vremuri de demult (1927); Politica religioasă a Habsburgilor faţă de Biserica Ortodoxă Română în secolul al XIX-lea, în lumina unor acte şi documente inedite din arhiva Casei şi Curţii imperiale din Viena (1928); Propaganda catolică austriacă împotriva Bisericii Ortodoxe Române din Bucovina (1928); Din viaţa religioasă şi bisericească a Sucevei în secolele XVII-XIX (1931); Reşedinţa mitropolitană din Cernăuţi şi meşterul ei, arhitectul Iosif Hlavka (1932); Originea şi vechimea creştinismului la români (1936), Călăuza monumentelor religioase-istorice din eparhia Bucovinei (1937); Biserica Ortodoxă Română din Maramureş în vremile trecute (1938); Istoria vieţii bisericeşti a românilor (vol. I, 1942).

Constantin Morariu (1854-1927), poet, preot, traducator si gazetar, era nepotul mitropolitului Silvestru Morariu-Andrievici, el insusi autor de versuri si de scrieri cu caracter teologic.
Constantin Morariu a facut parte, ca student, din societatea Arboroasa si a fost inchis pe motive politice.
Ca preot, a slujit mai intai in satul Toporauti, dupa care a fost numit preot in Cernauti. In 189

6 a fost exilat la Patrauti langa Suceava. Persecutiile oficialitatilor de la Cernauti i-au dat o aura de legenda, fiind Supranumit Sfantul de la Patrauti, el fiind o figura simbolica de luptator pentru drepturile romanilor.
A contribuit la aparitia in 1893 a Desteptarii, gazeta destinata educatiei satenilor, pe care a condus-o si a scris-o.

Podul Chivăi
Aici la acest pod cu numele Chivu au fost un pădurar român cu 3 feciori şi cu o nevastă moldoveancă şi vând au venit în anul 1775 armata austriacă să ocupe Bucovina acest pădurar cu nevasta şi cu feciorii nu le-au dat voie să le arate unde se găseşte o potecă numai de ei ştiutăprin pădure spre Dragomirna se spune şi în Hrişoavele domneşti că multă pagubă le-au făcut acest pădurar la armatele austriace. Iar pânăla urmă s-au retras cu câţiva călugări prin găvăni la graniţă şi-au plecat spre Galaţi.
Şi de atunci sau făcut pe poteca aceia ştiută numai de Chivu un drum pentru căruţe şi maşini şi un pod peste pârâul Pătrăuceanca care se cheamă pînă astăzi podul lui Chivu .

Astazi pe acest pod inca se circula si in zilele noastre cu carute si masini, el facand legatura cu Dragomirna si Lipoveni

Pădurea Clinului la fântâna tâlharilor.

Aici în pădurea clinului au stat în nişte bordee o bandă de hoţi din 3 sate Călineşti, Pătrăuţi si Mitoc, eşeau pe la drumul mare făceau spargeri pe la cine avea bani mai ales pe la boieri.Dar cum înainte de anul 1900 sau descoperit această bandă şi-au tăbărât lumea în pădure şi şi-au desgropat de acolo poloboace de păstrană bani de aur îngropaţi în pământ, au fost mulţi hoţi de acei prinşi şi judecaţi de tribunalul Stanislav Galitia pe câte 25 ani muncă silnică şi de atunci şi de atunci se chiamă aceia bucată de pădure la Clin la fântâna tâharilor. Acolo se găseşte şi astazi o fântână cu apă foarte bună şi urmele bordeielor şi gropilor ce au fost dezgropate multe lucruri de ale hoţilor.

Poiana Vlădicii
De la această poiană izvorăşte părăul Pătrăuceanca şi se revarsă în Suceava primind încă 8 izvoare ce le duce în apa Sucevei. Această poiană se vede că era a unui Vlădică şi au rămas şi numele până astazi că acolo se găsea cele ma

i multe smeurişuri, cei mai mulţi şi mai frumoşi hribi, se prindeau cei mai mulţi raci prin bălţile la poiana Vlădicii şi deaceia au rămas până astăzi numele de poiana Vlădicii

foto: Petriuc Simona

Amintiri din Pătrăuți de Stefan Costiug PARTEA I
Născut 30.12.1891-mort 20.8.1985

POVESTEA PĂTRĂUȚULUI(PĂTRĂUȚUL VECHI)

Documentele rămase în arhivele satului a Moldovei din Chișinău spune că satul Pătrăuți Sucevei își are numele de la unul Pătru venit și așezat aici de prin părțile Maramureșului acești descăl

icători se numeu Munteni.
Documentul mai glăsuește astfel:
Alexandru cel Bun dăruește boierului Vlad Odiși satele Pătrăuți și Tișăuți și altele de pe întinsul Moldovei și acești munteni cum se numeau s-au așezat pe locurile roditoare de pe valea Sucevei.
Așa spun documentele rămase în arhivele satului.
Chișinău Basarabia și biserica din Pătrăuți rămân de la Ștefan Vodă ce le-am putut culege de la părintele Senceanu parohul satului Pătrăuți.
Satul Pătrăuți se găsea, în vechime dincolo de șoseaua națională pe unde este calea ferată astăzi și pe malul pârâului Pătrăuceanca aici lângă șoseaua națională se găsea o biserică risipită și cu mulți brazi crescuți înprejur aici prin anul 1908 s-a găsit o femeie moartă plecată de acasă și abia au găsit-o familie acolo în socii aceia pe acolo se zice că au fost și o fântână și clopotele de la biserică să fie aruncate în fântână din cauza năvălirilor străine ce se abăteau spre Suceava.

Pătrăuţul de azi este aşezat în mijlocul pădurii ce se găsea biserica lui Ştefan Vodă fostă mănăstire de maici zidită în anul 1487 iunie 13 după cum glăsuieşte şi pisania de deasupra uşei de intrare în biserică.
Această pădure a

proape 4000 ha, era ctitoria maicilor de la Mănăstirea Ştefan Vodă din sat, aici se vedea până, până, în zilele noastre molozul din chiliile maicelor ce se găseau împrejurul bisericii risipite cine ştie de cât timp.
După anul 1875 când Austria a rupt Bucovina din trupul Moldovei pădurea a rămas împărătească guvernatorul din Cernăuţi si caţiva ingineri şi pădurari de alte naţionalitaţi si de atunci se crede că au părasit si măicile biserica din loc si a ramas mulţi ani pustie .
Şi în cauza năvălirilor străine spre Suceava satul Pătrauţi s-a tot mutat in sus în inima pădurii prin împrejurimile bisericii si aşa s-a mutat locuitorii pâna ce şi -au intemeiat satul unde se gaseşte astăzi cu 3-4 km , mai sus spre pădure.
Pădurea se chema Impărăteasca si exploata cu populaţia din sat contra cost si satul se chema sat Impăratesc si nu sat boieresc ca alte sate de prin jur. Toţi aveau obligaţia sa lucreze câte 18 zile de familie pe moşia Cantacuzino la parţac astăzi Bulai. Aici aş spune locurile cele mai însemnate ce-s demne de poveşti ca dealuri păraie şi locuri rămase de bătrani cu povesti de neuitat de exemplu: Poiana Vladici

Acest fragment ne-a fost pus la dipozitie de colegul noustu Marius Hatnean caruia ii multumim

                           Biserica Sfanta Parascheva

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. Sfînta Cuvioasă Parascheva este cea mai populară dintre sfinţii ale căror moaşte se află pe teritoriul ţării noastre. Ea este prăznuită nu numai de către creştinii ortodocşi din Moldova, ci şi din toată ţara şi chiar peste hotare. De apropape un mileniu generaţii de-a rândul au cinstit-o atât în Constantinopol, cât şi în Târnovo (Bulgaria), Belgrad (Serbia) şi Iaşi (România) ceea ce arată că Sfânta Parascheva a fost dăruită de Dumnezeu de a aduna laolaltă pe cei de departe. Creştinii de pretutindeni au mare evlavie către Sfânta Cuvioasă Parascheva, care este tuturor mult folositoare şi ajutătoare.

Sfânta Cuvioasă Parascheva este numită în Acatist „mult folositoare”. Marea evlavie a poporului dreptcredincios faţă de Sfânta Cuvioasă Parascheva se explică tocmai prin convingerea şi constatarea că ea este „mult folositoare”, dăruind ajutor, prin rugăciunile ei, tinerilor şi bătrânilor, fecioarelor şi mamelor, mănăstirilor şi familiilor, bolnavilor şi săracilor şi tuturor creştinilor care cer în rugăciunile lor mijlocirea ei. Darul acesta, de a fi „mult folositoare” celor care îi cer ajutorul în rugăciuni, l-a dobândit de la Dumnezeu printr-o mare vrednicie a vieţii cu toate că a petrecut puţini ani pe pământ (aproximativ 25) – puţini dar chibzuiţi.

Sfânta Cuvioasă Parascheva este „mult folositoare” pentru că ea, prin nevinovăţia, sfinţenia şi puritatea ei, izbăveşte de patimi pe cei stăpâniţi de ele şi dăruieşte oamenilor bucuria de a trăi în curăţenie, evlavie şi dragoste. Ea este „mult folositoare” şi pentru faptul că ea ajută la vindecări, Acatistul numindu-o: „leacul durerii, mâna vindecării, casa ocrotirii, mântuirea de boli”. Sfânta Parascheva este folositoare şi pentru viaţa de toate zilele ajutându-i pe cei credincioşi să-şi ducă traiul pe acest pământ. Acatistul o numeşte: „aducătoare de ploi mănoase, stârpitoare a insectelor dăunătoare, îmbelşugarea de roade bune şi veselitoarea plugarilor”. Sfânta Cuvioasă Parascheva este „mult folositoare” şi pentru că este cunoscută ca una care mângâie pe cei necăjiţi şi întristaţi, fiind numită: „mângâierea celor nenorociţi, povăţuirea celor rătăciţi şi împreună lucrătoare cu cei ce hrănesc pe cei săraci”. Ea este, în acelaşi timp, şi ajutătoarea tinerilor. Nici unul din sfinţii din ţara noastră nu este mai popular ca Sfânta Parascheva în rândurile tineretului. Mulţi tineri vin zilnic, se închină şi se roagă înaintea sfintelor sale moaşte, ca la una care a fost tânără când a trecut la viaţa cea veşnică.

Astfel, credincioşi de pretutindeni, de toate vârstele şi profesiile, au simţit ajutorul Cuvioasei Parascheva şi, de aceea, o numesc „mult folositoare”. Minunile, pe care le-a săvârşit în timpul vieţii şi după trecerea la viaţa cea veşnică, arată că Sfânta Cuvioasă Parascheva este mult folositoare prin ajutorul pe care îl dăruieşte tuturor celor care-i cer ajutorul şi mijlocirea.

Viaţa fără de prihană a Preacuvioasei Parascheva este o carte de învăţătură, de îndrumare şi zidire duhovnicească, un îndemn la lepădarea de sine, la evlavie şi sfinţenie. Darurile cu care a binecuvântat-o Dumnezeu şi vredniciile care i-au încununat viaţa au întărit credinţa, nădejdea şi dragostea celor ce au alergat la ea. Toţi cei care îngenunchează în faţa raclei cu cinstitele ei moaşte văd şi mărturisesc că această fecioară înţeleaptă este un „mărgăritar nepreţuit al vistieriei noastre”, o „ temelie neclintită a creştinătăţii”, pentru toţi cei împresuraţi şi copleşiţi de necazuri şi întristări „hrană duhovnicească”, „alinare a relelor cugetări”, „risipitoare de multe furtuni”, „uşa mântuirii”, „locaşul statorniciei”, „leacul durerii”, „stea luminătoare”, toiagul biruinţei”, „mireasă duhovnicească”, „ocrotitoare neobosită”, „smerenie înaltă”.

Nespusă este şi bucuria noastră a credincioşilor ortodocşi din Pătrăuţi, fiindcă o avem pe Sfânta Cuvioasă Parascheva ocrotitoare a Bisericii şi a comunităţii noastre de mai bine de şase decenii. Ea este sprijinitoarea, mângâierea, ajutătoarea, dar şi mijlocitoarea noastră înaintea tronului Părintelui Celui ceresc. De aceea dăm slavă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru că ne-a pus sub ocrotirea şi oblăduirea ei şi cerem mila şi îndurarea lui Dumnezeu pentru rugăciunile Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva.

Pr. Paroh Drd. Constantin-Cristian Mihoc